Să ne aducem aminte...

Iată ce am văzut în acele cumplite zile:

Candela din noi

Zile de doliu în România. În genunchi, pe străzi, oamenii rostesc "Tatăl nostru". Lumânarile îşi picură ceara pe asfaltul jilav, fierb lacrimile pe obrajii arşi, buzele obosite de-abia mai pot mângâia câte un cuvânt.
E seară. Gerul muşcă aerul afumat, secera lunii taie ca un brici, stelele, precum cuiele, răstignesc cerul. Peste tot flori şi lacrimi. Flori de toate culorile, pornite pe ultimul drum. Mă răscolesc aceste cuvinte: "Rămâi cu bine primăvară, noi mergem în veşnicie!". Nu merg singure, ghirlande de rugăciuni le însoţesc. În metrou, în tramvai, pe holurile instituţiilor, oamenii se roagă. În primavară, ca şi în toamna vieţii, oamenii se roagă. Rugăciunile lor se amestecă cu fumul ca de tămâie şi merg laolaltă spre veşnicie.
De când s-a întemeiat lumea şi până astăzi, pe pământ s-a vărsat mult sânge şi au curs multe lacrimi. De când s-a intemeiat lumea şi până astăzi, glasul sângelui vărsat strigă către Dumnezeu, cerând dreptate. Şi tot de atunci, lacrimile strigă către Dumnezeu,cerând îndurare. Prima crimă din istoria omenirii, primele lacrimi ale dureri, altfel de lacrimi după cele ale ruşinii. Din trupul lui Abel picură sânge, din ochii lui Adam şi ai Evei picură amărăciune. Sângele şi amărăciunea se scurg în ţărână.
Trăim, dar nu putem trăi oricum, supravieţuim , dar cu ce preţ? "De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ", se tânguieşte Cain după fratricid. Glasul gliei, armoniile, energiile vitale ale ei ne cheamă, ne pătrund, ne hrănesc. Măslinul din noi creşte încet-încet. Măslinul ale cărui ramuri Noe le-a primit în mâna lui dreaptă, ca un semn al împăcării cu Dumnezeu, e gata de rodire. Frunzele lui cânta, melodii tainice ne pătrund. Florile se vor transforma în fructe, fructele în untdelemn. Fructele se jertfesc pe valţurile preselor de ulei pentru ca din sângele lor să se sfinţească mirul care pecetluieşte fruntea, buzele, pieptul, mâinile şi toate părţile sufletului.
Alte flori vor porni spre roade şi pe aceste roade pământul le cheamă pentru a le renaşte spre alt destin.
Pe acestea, Dumnezeu le-a hărăzit spre alt rost.
E noapte. Satele şi oraşele se cufundă în somn. Lumânările s-au consumat şi s-au stins, lacrimile s-au zvântat, obrajii s-au mai răcorit puţin. Pe câte un perete tremură luminiţa unei candele hrănite cu untdelemnul limpede ca lacrima. Dintr-o icoană, ne luminează chipul încoronat cu spini al lui Christ, din alta chipul trist şi obosit al Mamei Îndurerate. Astăzi, mamele îşi strigă feciorii prin somn, copiii visează la flori şi jocuri. Mâine o vom lua de la capăt, mâine vom trăi o noua zi, dar acum, la crucea nopţii, să lăsam dulceaţa clipei de linişte şi sfinţenie să ne pătrundă.
„Vestitorul Ortodoxiei”, numărul 4-5, din 13 februarie 1990.