Ecumenismul si devierile lui

de Mihai Urzicã


Dupã cum s-a arãtat în capitolul precedent, nãzuinta, mult vînturatã în
ultimile decenii, de a se întregi Biserica lui Hristos în unitatea ei
primarã, înfruntã încã multe piedici. Aceastã sfîntã nãzuintã, care
numai prin lucrarea Duhului Sfînt s-ar putea împlini, este contracaratã
si de unele actiuni cu totul deviate de la linia adevãratului spirit
ecumenic care constiuie o primejdie mare pentru Bisericã.

Între
aceste miscãri ocupã un loc de frunte Consiliul Ecumenic al
Bisericilor. Aceastã organizatie cu caracter mondial grupeazã în jurul
sãu delegatiile majoritãtii Bisericilor si confesiunilor protestante,
anglicane, neoprotestante si ortodoxe, iar ca observatori, si
reprezentanti ai Bisericii Romano-Catolice.

Consiliul Ecumenic
al Bisericilor (COE, în românã CEB) dispune de tot felul de mijloace
propagandistice, precum si de importante fonduri destinate pentru
ajutoare misionare si scopuri sociale. Consiliul si-a înfiripat
existenta în 1941 si s-a constituit în formã definitivã în formã
definitivã în 1948 la Amsterdam, sub auspiciile unor mari sperante
pentru întãrirea unitãtii crestine. Cu timpul, aceastã institutie a
provocat deceptii din ce în ce mai mari si a compromis scopul pentru
care s-a instituit prin felul în care a înteles sã reprezinte
spiritualitatea si rosturile Crestinismului.

Pentru a-si mãri
autoritatea ecumenicã, în anul 1961, cu ocazia adunãrii generale de la
New Delhi, CEB a admis intrarea în rîndurile sale a tuturor Bisericilor
Ortodoxe din republicile sovietice si din tãrile satelite. În urma
acestei decizii, au pãtruns în cadul acestei organizatii 75 de
delegatii din tãrile comuniste, iar Bisericile respective au fost
primite ca membre cu drepturi depline printre conducãtorii supremi ai
Comitetului Central CEB. Cu aceastã ocazie, fostul arhiepiscop Nicodim,
secundul patriarhului Pimen al Moscovei, si-a stabilit sediul la
Geneva, iar CEB a cãpãtat tot atunci o coloraturã marxistã.

Prezenta reprezentantilor oficiali ai Bisericilor rãsãritene în cadrul
acestei organizatii interconfesionale si internationale nu s-a putut
face, dupã cum este lesne de înteles, decît cu învoirea si sub
controlul riguros al autoritãtilor politice si de securitate
politieneascã ale statelor comuniste respective. Din aceastã cauzã,
misiunea încredintatã delegatilor se rezuma la consemnele primite din
partea acestor autoritãti. Într-o asemenea situatie, delegatii
respectivi nu au mai prezentat nici o garantie pentru cauza dreaptã a
Bisericilor lor, fiind nevoiti, de voie sau de nevoie, sã apere, în
primul rînd, punctele de vedere ale intereselor politice, ale
comunismului, fiind deci niste simple instrumente ale acestui regim.
Acestei tendinte nocive, resimtite de atunci în CEB, i s-a adãugat si
influenta, de aceeasi naturã, exercitatã de delegatii americani,
reprezentanti ai unor Biserici sectante, cu manifestãri politice
pro-comuniste.

Dupã cum mentioneazã revista American Opinion
din februarie 1970, Dr. John C. Bennet, unul dintre principalii
conducãtori ai delegatiei americane care a luat parte la adunarea
generalã a CEB din 1968 de la Upsala, era afiliat la 27 de comitete si
asociatii sustinute si recomandate cu regularitate de presa comunistã.
Totodatã, Consiliul National al Bisericilor lui Hristos, provenit din
conventia tinutã la Cleveland de cãtre Consiliul Federal al
Bisericilor, numãra, printre cei 29 de membrii fondatori principali, 11
pastori cunoscuti în mod oficial prin participarea lor la anumite
fronturi si comitete de inspiratie si de încredere comunistã.

Ca urmare, orice relatãri si plîngeri care s-au adus de atunci în
adunãrile CEB în legãturã cu persecutiile religioase din URSS sau din
celelalte tãri aservite comunismului, suferite de credinciosii
crestini, au fost contracarate de delegatii oficiali ai Bisericilor din
Est. Toate documentele care mãrturiseau despre violãrile libertãtilor
dreptului de cult si ale misionarismului, despre constrîngerilor
perfide impuse Bisericilor respective, sau despre ateismul infiltrat cu
de-a sila în constiintele crestinilor, nu au fost luate în seamã ci
dimpotrivã, au fost clasate ca nefondate. Desi, în 1965, Consiliul a
publicat cele sapte conditii pentru asigurarea libertãtii religioase,
totusi nu a fãcut nici o aluzie la nerespectarea acestor conditii în
tãrile de dincolo de cortina de fier si mai ales în URSS. Ceva mai
mult: în 1968, conducerea CEB a refuzat, în fata a 750 de delegati din
80 de tãri, sã poarte discutii în legãturã cu persecutiile credintei
din Est.

Pe de altã parte, pe motivul unor consideratii
juridice si a unei constitutii legale, s-a refuzat admiterea în CEB ca
membri a reprezentantilor unor Biserici (cele luterane din republicile
baltice, aflate în exil), pentru a nu indispune delegatiile din URSS,
în frunte cu arhiepiscopul Nicodim. Cît despre doleantele Bisericilor
prigonite, ele nici nu au fost admise în dezbaterile adunãrilor.
Sub tãcere au rãmas si numeroasele violãri de legi privind drepturile
Bisericilor din tãrile respective sau încãlcãrile unor pacte
internationale în legãturã cu drepturile omului semnate de URSS si de
tãrile de democratie popularã devenite apoi republici socialiste. În
consecintã, au cãzut în desuetudine si orice întîmplãri bazate pe
dovezi concrete din partea atîtor crestini persecutati, care cu pretul
libertãtii si al vietii îsi strigau amarul suferintelor si al
prigonirilor religioase din partea autoritãtilor sovietice, chineze,
cubaneze si a celorlalte tãri cotropite de stãpînirile celor fãrã de
Dumnezeu.
______________________________________________________

Continuarea o puteti citi aici http://orthologos.blogspot.com/2008/08/ecumenismul-si-devierile-lui.html