Ecumenismul-intrebari si raspunsuri pe intelesul tuturor -->de Visarion Moldoveanu

Trăim într-un veac îngenuncheat de
progres şi democraţie, în care
Hristos se transformă şi
Creştinismul se liberalizează
urmând îndeaproape patimile omului acestei
lumi. Răsar din ce în ce mai mulţi creştini atraşi
de „virtuţile” pluralismului, fascinaţi de
unionismul religios şi binele umanist. Iubirea,
adevărul, libertatea îşi pierd însemnătatea şi
raportarea fiinţială la Hristos, devenind doar
cuvinte ce înzorzonează grandioase formulări
propagandistice.
Cele ale lui Hristos se emancipează,
evoluează, se integrează, altminteri sunt
renegate, condamnate la non-existenţă,
nerecunoscute drept valori, adevăruri sau
norme. Creştinismul nu mai este adevărul
răstignit al lui Hristos, „vechea” credinţă a
Apostolilor, ci un „bun comun” modelat după
plăcerea mulţimilor, astăzi instituţionalizat,
legiferat şi centralizat de către organizaţia
ecumenistă.
Pornind de la această alianţă de durată cu
ereticii, nemaiîntâlnită în istoria Bisericii, s-a
ajuns la o asemenea alienare şi orbire a
reprezentanţilor ortodocşi, încât teologi şi
clerici au semnat cu uşurinţă hotărâri ale
dialogurilor, în care învăţătura de credinţă a
Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi este retâlcuită
astfel încât erezia să arate ca adevăr, ereticii să
fie consideraţi ortodocşi, iar „botezul şi tainele”
lor să fie recunoscute ca valide. Astfel, cu paşi
mici, se înaintează de la rugăciunile în comun
spre împărtăşirea din acelaşi potir
(intercomuniune).
Sub nici un chip, nimeni să nu creadă că
mărturisirea şi propovăduirea Ortodoxiei poate
începe prin trădarea credinţei. Însă vedem cum
în ultimul veac, ecumeniştii ortodocşi nu au
reuşit să aducă nici un neortodox la credinţa
ortodoxă. Dimpotrivă, au loc masive convertiri
ale ortodocşilor la ecumenism, în pofida ideii
cum că „toţi ar trebui să rămână fideli propriilor
credinţe”, în vederea aşteptatei uniri a
„bisericilor”. Se cunosc episcopi din diaspora
care au respins pe neortodocşii ce doreau să se
boteze în Biserica Ortodoxă.
Atunci, pe ce se bazează şi unde se găseşte
mult-numita „mărturisire a credinţei Ortodoxe”
în ecumenism, când în loc să mărturisim
adevărul, ne facem părtaşi la erezie şi amăgire?
Este cu neputinţă să existe vreo unire
bisericească acolo unde nu este unitate întru
sfinţenie şi adevăr. Fără dreaptă credinţă,
nimeni nu poate să pretindă că este părtaş
harului Sfântului Duh, coborât la Cincizecime.
Unitatea creştinilor, atât de preţioasă Bisericii,
nu poate fi împlinită decât prin alăturarea
neortodocşilor la întregul şi plinătatea credinţei
apostolice. Unimea creştină n-ar putea fi rodul
unor compromisuri şi eforturi născute dintr-o
râvnă omenească, spre înfrăţirea unor oameni
care nu dau două parale pe învăţătura
încredinţată Bisericii.
Atâta timp cât ecumenismul este confundat
cu Creştinismul şi pare „ortodoxie” pentru
ortodocşi, puţini vor vedea aici o dragoste
prefăcută care „îmbrăţişează” Biserica pentru a
o sufoca, asemenea unei buruieni care stoarce
seva trunchiului pe care se ridică.
Dacă ecumeniştii ar declara mâine, pe faţă, că
nu recunosc Biserica şi cele ale Ortodoxiei,
majoritatea ortodocşilor nu ar fi prea afectată,
deoarece ar vedea acest lucru ca pe naşterea unei
noi şi banale secte. Să nu înţelegem greşit:
oamenii sunt liberi să-şi întemeieze câte
ecumenisme doresc sau să creadă în ce zei vor, dar
să nu confunde sau să amestece „ismele” cu
Creştinismul, zeii cu Hristos, adunările cu Biserica.
Fiindcă singură Biserica învaţă că orice
„lucrare a dragostei”, care aduce în final pierderea
mântuirii sufletului, nu este de la Hristos, ci de
la diavol. Despre acestea, Sfântul Ioan Gură de
Aur povăţuieşte: „De vei vedea vreodată dragostea
prigonită, nu-i da crezare în locul adevărului, ci te
împotriveşte cu bărbăţie până la moarte […] nu
trăda adevărul nicidecum?”1. Şi adaugă cu tărie:
„Nu primi nici o învăţătură de rea-credinţă din
pricina dragostei”2.
Această cărticică a fost scrisă pentru toţi
creştinii ortodocşi care vor să afle adevărul
despre falsa şi adevărata iubire, despre pace,
reconciliere, toleranţă, comuniune; despre aşazisele
tradiţii, doctrine, patrimonii şi valori
„comune”; despre cine este adevăratul
Dumnezeu şi care sunt locaşurile unde este
cinstit după dreapta credinţă şi buna-cuviinţă;
despre ce ne „uneşte” şi ce ne desparte pe noi,
ortodocşii, de toţi ceilalţi oameni religioşi ori
nu; despre ce şi cât avem dreptul să păstrăm ori
să cedăm din credinţa Sfinţilor noştri; datorită
căror motive primim dialogul, dar refuzăm a fi
în comuniune cu credincioşii altor religii sau
creştinisme, spre a noastră înţelepţire, «ca să nu
mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo
__________________________________________________
1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola Sfântului Apostol
Pavel către Romani, Omilia 22, versetul 18, PG 60, 611.
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola Sfântului Apostol
Pavel către Filipeni, Omilia 2, versetul 10, PG 62, 191.
________________________________________________
de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea
oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea
rătăcirii, ci ţinând adevărul în iubire.»Efeseni 4.14-15
Printre cititorii acestor rânduri, unii mai
scrupuloşi, contrariaţi de cele arătate, probabil
că vor condamna atitudinea „răuvoitoare”, chiar
exclusivistă, acuzând intenţii de dezbinare,
schismă ori diversiune împotriva unităţii Bisericii.
Acestora le amintim că unimea şi unitatea
Bisericii stau în păzirea întreagă şi nevătămată a
învăţăturilor dreptei credinţe ortodoxe lăsate
nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi
iubitori de Hristos, iar nu în spectrul
aglomerării pan-religioase însufleţite de duhul
reformelor globalist-nivelatoare, despre care
Scriptura spune: «Mânia Domnului se descoperă
din cer peste toată fărădelegea şi peste toată
nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept
adevăr» Romani 1.18 şi încă: «Nu vă amăgiţi:
Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna
omul, aceea va şi secera.»Galateni 6.7
Atâta timp cât Ortodoxia cea veche înseamnă
jertfă, răstignire, unire cu Biserica cea Una,
răzvrătire împotriva păcatului şi neîmpăcare cu
duhul acestei lumi, iar Ortodoxia cea nouă
înseamnă schimbarea rânduielilor, înnoirea
învăţăturilor de credinţă, transformarea
Creştinismului în creştinisme şi a Bisericii în
biserici, nemărturisirea adevărului, împăcarea
cu apostazia şi apostaţii acestui veac -, cu
uşurinţă vom putea deosebi adevărul de
minciună, lumina de întuneric, calea strâmtă
către Împărăţia Cerurilor de drumul universal şi
„nediscriminatoriu” către iad.
A sosit vremea când trebuie să conştientizăm
că ecumenismul doreşte cu dinadinsul să
nimicească Ortodoxia. Toate întâlnirile
teologice interconfesionale şi „apropierile”
reciproce nu duc în final decât la trădare şi
apostazie.
Dezbinaţi de Biserică sunt toţi cei ce cugetă
„osebit de Sfinţii Bisericii”, cei ce înlocuiesc
dreptatea şi adevărul cu „comuniunea şi
unitatea”, cei ce sacrifică „reconcilierii”
dogmele şi canoanele, punând „binele comun”
şi propaganda ecumenistă mai presus de jertfa
pentru dreapta credinţă. Aceştia sunt arhitecţii
ecumenişti ai „valorilor comune” în care zeii şi
dumnezeii îşi dau mâna spre făurirea „noii
conştiinţe religioase”.
Marea adunare a falsului „dumnezeu” cere
jertfe – şi nu doar pe „fiii pierzării” - ereticii,
păgânii, evreii, ci, în primul rând, pe ortodocşii
creştini părtaşi gândirii liberale, invitaţi să piară
dându-şi sufletul pentru balaurul antihristic
camuflat în „binele public” şi „fericirea
comună” a acestei lumi.
pr.V.