Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa Cuviosului Paisie
-Naşterea în Farasa-Capadociei
Stareţul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei şi Dreptei Ana, din părinţi evlavioşi. Tatăl său se numea Prodromos şi era conducătorul locuitorilor Farasei. Pe mama sa o chema Evloghia (mai târziu, în Koniţa, o strigau Evlampia).
-Copilăria în Koniţa
În Farasa, pe 7 august 1924, – cu puţină vreme înainte de plecarea lor înspre Grecia, odată cu schimbul de populaţie –, a fost botezat de către Sfântul Arsenie Capadocianul, care i-a pus la botez numele său. Pe 14 septembrie 1924, părinţii lui ajunseră în portul Pireu. După ce au trecut prin multe greutăţi şi neajunsuri, zăbovind o scurtă vreme şi în Kerkira, s-au stabilit în Koniţa, unde micuţul Arsenie a terminat şcoala primară. Până să meargă în armată, a lucrat ca templar.
În 1945, s-a înrolat în armată, unde s-a distins prin integritatea caracterului său, prin spiritul de sacrificiu, prin vitejie şi prin însemnatul prinos de jertfă adus patriei, pe durata acţiunilor militare din timpului războiului civil. A fost lăsat la vatră în anul 1950.
-Plecarea în Sfântul Munte
După îndeplinirea serviciului militar, a vizitat Sfântul Munte, dar nu a putut rămâne aici. Revine şi se stabileşte definitiv în Athos (la Sfânta Mănăstire Esfigmenu) în 1953. Acolo, în 1954, a fost rasofor şi a luat numele de Averchie. În 1956, din pricina unor felurite situaţii, a fost silit să plece de la această mănăstire, cu binecuvântarea părintelui său duhovnicesc, şi să meargă la Sfânta Mănăstire Filotheu, unde vieţuia ca monah şi un unchi de-al său.
-Primirea îngerescului chip monahal
Pe 3 martie 1957, stareţul lui, îl făcu “stavrofor”, dându-i Schima mică cu numele de Paisie, în cinstea Mitropolitului Paisie al II-lea Cezareanul, cu care era şi compatriot. În 1958 se mută la Sfânta Mănăstire a Naşterii Maicii Domnului, la Stomio – Koniţa, unde a rămas până în 1962. Prezenţa lui aici a fost binefăcătoare pentru întreaga regiune. În 1962, a plecat în peninsula Sinai şi a locuit la Chilia Sfinţilor Galaction şi Epistimi. În 1964, a revenit la Sfântul Munte şi s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfinţilor Arhangheli. Atunci s-a legat şi mai mult duhovniceşti de sfântul stareţ Tihon, rus de neam, care se nevoia la Chilia Cinstita Cruce a Sfintei Mănăstire Stavronikita. Acesta îi dădu Schima mare la 11 ianuarie 1966.

-Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Suroti
În 1966, s-a îmbolnăvit şi a fost internat mai multe luni în Spitalul Papanicolau din Tesalonic, unde i-a fost extirpată o mare parte dintr-un plămân, din cauza existenţei unor bronşectazii (dilataţie a bronhiilor). Pe durata bolii l-au slujit măicuţele de la Mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul şi Teologul de la Suroti, care în acea vreme încă nu erau călugăriţe. De atunci, simţind o mare recunoştinţă faţă de aceste surori, pentru sprijinul lor, s-a angajat să le ajute la însemnata lucrare duhovnicească pe care tocmai o începeau, ridicarea Sfintei Mănăstiri. Odată cu temeliile clădirilor, a pus şi temeliile cele duhovniceşti. Astfel, Stareţul s-a legat mult de Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, pe care a iubit-o şi pe care nu a părăsit-o nici după adormirea sa.
-Revenirea în Sfântul Munte
Pe la sfârşitul lui 1967, s-a dus la Katunakia şi s-a stabilit la Chilia Sfântului Ipatie a Mănăstirii Marea Lavră. În 1968, a mers la Sfânta Mănăstire Stavronikita, unde a ajutat la trecerea acesteia de la viaţa idioritmică la cea chinovială, precum şi la punerea bazelor duhovniceşti ale noii obşti. Pe 10 septembrie 1968 a adormit în Domnul duhovnicul Stareţului, cuviosul Tihon. L-a slujit în ultimele zile ale sale şi, ascultându-i dorinţa, i-a urmat peste puţin timp (în 1 martie 1969) la Chilia Sfânta Cruce, unde a rămas până în 1979. În mai 1979, s-a înscris ca monah aparţinând de Sfânta Mănăstire Kutlumuş şi a preluat Chilia Naşterii Maicii Domnului – Panaguda, locul pe unde au trecut şi au primit ajutor mii de suflet.
-Îmbolnăvirea şi ultimii ani ai vieţii Cuviosului
Cam de prin 1988, a început să aibă probleme cu intestinul. Hemoragia sporea, atât în cantitate, cât şi în frecvenţă, astfel încât în 1993 starea lui se înrăutăţise mult. Situaţia a continuat până în octombrie 1993. Pe 4 noiembrie / 22 octombrie 1993, a ieşit pentru ultima oară din Sfântul Munte, pentru a fi prezent, ca de obicei, la privegherea sărbătorii Sfântului Arsenie (10 noiembrie), la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul” Suroti. Acolo a rămas pentru puţin timp şi a hotărât să se întoarcă în Sfântul Munte. În vreme ce se pregătea de plecare, starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit brusc. I s-a descoperit o tumoare canceroasă la intestinul gros şi s-a luat hotărârea de a fi operat pe data de 4 februarie 1994. A stat internat la Spitalul Theaghenio (Tesalonic) timp de 10 zile, după care a fost adus să se refacă la Mănăstirea Suroti. Însă starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit şi mai mult din cauza metastazelor localizate la ficat şi plămâni. Pe la sfârşitul lui iunie 1994, doctorii l-au anunţat că, omeneşte vorbind, îi mai rămăseseră cam două-trei săptămâni din viaţă.
-Adormirea sa întru Domnul
Pe 12 iulie 1994, la ora 11 ziua, într-o zi de marţi, Stareţul şi-a dat cuviosul lui suflet în mâinile Domnului. A adormit şi a fost înmormântat la Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic), potrivit dorinţei sale. Mormântul său a devenit o nouă scăldătoare a Siloamului pentru mulţimile care vin zilnic aici într-un şuvoi nesecat.
Minuni ale Fericitului stareţ Paisie
La exact 1 an şi 1 zi de la plecarea la Domnul a Arhimandritului Sofronie, pe 12 iulie 1994 a fost chemat la lăcaşurile cereşti şi un alt sfânt dintre cei mai mari dăruiţi nouă în aceste "timpuri de cernere" dinaintea sfârşitului veacului: Cuviosul Paisie Aghioritul. De ziua naşterii sale pentru Împărăţia lui Dumnezeu, întru pomenirea şi cinstirea sa, vă împărtăşim minunile săvârşite după sfânta sa adormire, extrase din "Viaţa" scrisă de Ieromonahul Isaac.
-Crâmpeie de viaţă (câteva sfaturi duhovniceşti ale părintelui)
"Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L “îndoaie” pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare şi să rămână cu el, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înalţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. “Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. 15, 7), spune Evanghelia".


"Mult mă bucur când văd suflete care iau aminte şi se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun şi drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia - de pildă bărbaţilor bărbăţia şi femeilor dragostea - ca să ne nevoim şi să urcăm treptele duhovniceşti cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru. Nu trebuie să uităm niciodată ca avem alături de noi, afară de oameni ce ne pot ajuta duhovniceşte, şi pe Iisus Hristos, Care ne ajută, pe Maica Domnului, pe heruvimi, pe serafimi şi pe toţi sfinţii. Aşadar, curaj! Hristos este foarte puternic, este atotputernic şi ne va da puterea Sa cea dumnezeiască să sfărâmăm coarnele celui viclean. Ne urmăreşte mereu nevăzut şi ne întăreşte atunci când noi avem intenţie bună şi ne facem, după putere, mica noastră nevoinţa".


"- Gheronda (părinte), la ce să luăm aminte mai mult în Postul Mare?

- La nobleţe, la nobleţea duhovnicească.
- Gheronda, Postul Mare nu este mai mult o perioadă de pocăinţă?
- Nobleţe, nobleţe, ca să fiţi prinşi în mreaja lui Hristos. Altfel nu-i chip să sporiţi. Dacă aţi şti ce aduce nobleţea, aţi vâna-o zi şi noapte; nici n-aţi mai dormi. Dacă cercetezi cu de-amănuntul nobleţea duhovnicească, vei vedea ascunsă în ea măreţia lui Dumnezeu."
"- Câte greutăţi întâmpinaţi la Colibă, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…

- Aici se vede dacă avem dragoste adevărată. În persoana fratelui nostru Îl vedem pe Hristos. Căci tot ce facem ca să-l odihnim pe fratele nostru este ca şi cum o facem pentru Însuşi Hristos. “Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”"

"- Părinte, aţi spus că pe cât te depărtezi de mângâierea omenească, pe atât o primeşti pe cea dumnezeiască. De aceea înţelegi mai bine rugăciunea atunci când eşti flămând?

- Da, pentru că un flămând inţelege pe cel flămând. Unul sătul nu-l înţelege. Am auzit că undeva se aruncă mâncarea, iar puţin mai departe nişte refugiaţi ruşi nu au ce mânca. Trăiesc săptămâni în sere, în nişte bărăci de tablă. Să zicem că nu ştii că acolo, aproape, există oameni care au nevoie. Bine, dar nu întrebi ca să afli? Să arunci mâncarea? Noi nici lucrul cel nefolositor pe care îl avem nu îl dam. Este păcat ca unul să nu poată cumpăra ceva de care are nevoie şi altul să aibă lucruri pe care nu le foloseşte şi să nu le dea celui care are nevoie de ele. Asta pentru mine este iadul cel mai mare. La Judecată, Hristos ne va spune: “Am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc“."

"- Părinte, spune-ţi-ne ceva?

- Ce să vă spun?
- Ce vă spune inima...
- Ceea ce îmi spune inima este să iau cuţitul, s-o tai, s-o împart lumii, şi apoi să mor."